Ochii-mi  atintiti asupra unei foi albe, era unica activitate pe care o mai puteam face, cautam cu neincetare solutii pentru a iesi din mrejele inversunate ale acestei vieti, pe care de ceva vreme o duceam. Noptile-mi erau zile iar zilele nopti, nimic din ce imi doream nu se putea realiza, ma refer la lucruri normale, nu visam la vile, palate, masini scumpe, era prea mult pentru mine, imi doream o viata normala, o viata in care sa pot zambi si sa imi pot ajuta familia sa aiba o viata mai buna. Ce inteleg prin viata mai buna?!? O viata in care mama sa isi poata cumpara medicamentele, iar tata sa poata sa plateasca pe cineva sa il ajute la treburile casei, ca …si peste  ei anii treceau, ca peste noi toti, de altfel, iar eu sa ma pot intretine, sa platesc o chirie, si sa calatoresc.

Cam asta imi doream de la viata.

Acum venise randul meu sa ii ajut, sa ma ajut, sacrificasera tot sau aproape tot pentru a-mi oferi o viata mai de calitate, sa imi plateasca studiile si sa imi trimita cate un pachetel de acasa in timpul studentiei. Visau la lucruri marete pentru mine, intr-o tara in care totul este incorect, ai mei parinti, umili, corecti, cinstiti , ca doua icoane imi vegheau sufletul si ma sustineau in fiecare decizie pe care o luam , in speranta de mai bine, fara sa astepte nimic in schimb, poate doar o licarire in ochi si un zambet de multumire pe chip. Asta era recompensa pe care si-o doreau. Asa ca mi-am suflecat manecile si  cu inima in buzunar am inceput sa imi caut de munca, gandurile-mi alergau in locuri nebanuite de voi, in locuri, pe care doar in carti le puteam accesa, imi placea sa citesc foarte mult, era singurul mod de a ajunge in locuri dumnezeiesti si de a-mi odihni sufletul, intre un interviu de angajare si altul.

Totul parea sa decurga normal, interviuri promintatoare, salarii acceptabile , totul depindea doar de mine, pentru a pune mana pe un job bun intr-un oras mare si frumos ca Iasul. Acum cativa ani, era singurul oras pe care il stiam din scoarta in scoarta, era marea mea realizare , daca vreti, eu copilarind intr-un sat din Botosani. Oportunitatile mi se pareau nemarginite, studiasem psihologia , pedagogie-psihologie, credeam ca lumea ar fi fost a mea dupa ce ma vedeam cu patalamaua la mana, doamna psiholog, imi crestea instant nivelul serotoninei numai gandindu-ma la acest apelativ. Eram tanara, frumoasa ,iar lumea negresit trebuia sa imi apartina! Per aspera ad astra ( prin greutati spre stele) motto-ul meu de viata , de atunci si pana in prezent. Poate ca ar fi fost mai bine sa ma fi gandit la un alt motto , ceva fara greutati…trecuse deja un an de la terminarea facultatii, iar eu reusisem sa imi gasesc un job la o toneta non stop, lucram cu drag si spor pana cand ..s-ar fi produs minunea, era un fel de rampa de lansare in campul muncii.

Intre timp, continuam sa trimit Cv-uri si sa sustin interviuri.

Feedbackul fiind de cele mai multe ori negativ din partea mea, pentru ca, fara falsa modestie, frumoasa fiind, pentru a obtine un post si sa negociezi un salariu bunicel, ar fi trebuit sa trec prin patul directorului, iar eu eram o fata cu principii si valori. Nu acceptam aceasta lipsa de respect nici in ruptul capului. Imi taram zilele asa cum puteam, bani putini, idealuri inalte. Din putinul pe care il aveam plateam chiria si cumparam medicamentele parintilor, cam asta era tot ce imi permiteam de la viata. Din cauza stresului si neajunsurilor, incepusem sa intru intr-un soi de depresie, si eram constienta de asta, asa ca unicul lucru pe care mi-l mai doream era sa fi avut pe cineva care sa ma iubeasca, aveam atat de multa iubire de oferit si nu aveam cui, as fi vrut sa ofer iubirea mea tuturor, mai putin mie. Incepusem sa nu ma mai plac, stima de sine era la nivel mediocru, simteam asta, aveam nevoie disperata de ajutor, il mai ceream uneori lui Dumnezeu, atunci cand nu il judecam, ii ceream ajutor…un paradox, exact ca viata mea pe atunci. Ce imi mai ramasese bun erau cartile, in ele imi alinam durerile, balsamul sufletului meu ratacit, erau ele.

In aceeasi pozitie, cu cartea pe brate si telefonul mereu in dreapta mea, ca un prieten de nadejde, imi petreceam timpul dinaintea somnului devorand literele, cand sunetul telefonului ma facu sa tresar, era o ora tarzie…doar vreo veste rea ar fi putut fi la acel tarziu ceas in noapte. Cu sufletul in stomac am raspuns, de cealalta parte se auzi tremurand o voce, bolborosind cateva silabe pe care nu le intelegeam, era un fel de disperare, era o frica care ajungea pana in sufletul meu si mai departe pana la Dumnezeu “Mariuco, vino repede acasa, a murit muma-ta”.

Simteam ca intru in pamant, simteam ca cerul cazuse pe mine, iar eu nu mai existam.

Fara sa pot zice nimic, fara sa pot face vreo grimasa , intepenita am ramas pana in zorii zilei. Dumnezeu, cel pe care il judecam si pe care ma razbunam de fiecare data cand aveam ocazia era cu mine, mi-a dat putere sa imi spal fata si sa imi adun gandurile…”bani, am nevoie de bani!” As fi facut orice in acel moment, absolut orice orice pentru cateva zeci de milioane, iau telefonul si incep sa tastez pe toate motoarele de cautare “bani  imprumut urgent” rezultatele deloc pe masura, tot ce gaseam erau banii cu dobanda de la persoane care isi castigau existenta in acest mod. “Nu m-as baga in asta, cum ii voi da inapoi, mai bine ii cer sefului” zis si facut, il sun pe sef la ora aceea a diminetii, cu lacrimile pana sub barbie , incerc sa ii povestesc ce s a intamplat si sa ii cer niste bani, din pacate, nu era in localitate, sa imi faca transfer bancar ar fi durat pe mult, tansfer rapid , nu putea, incasari nu erau…motive sau rea vointa, eu eram cu mortul pe masa si la propriu si la figurat.

Dupa cateva cafele, imi iau inima in dinti si incep sa imi sun prietenii, rudele , pe toti, disperata si speriata, voiam sa scap cat mai repede de acest calvar, sa ajung acasa alaturi de mama…cea care si-ar fi dorit sa ma vada  fericita si implinita…acum nu mai era! Si nici eu…fericita si nici pe departe implinita … O sun pe Luiza , prietena mea cea mai buna , cu siguranta ea ma poate ajuta, gandii. “ Miruuuu, a murit mama! Ajuta-ma, am nevoie de bani pentru inmormantare!” “Nuuu, Maria, ce tot zici acolo?!? Ai baut?” nu mai puteam raspunde, imi lipsea oxigenul. Luiza intelesese acest lucru si se porni catre mine.

Trecuse poate ceva mai bine de jumatate de ora, cand soneria incepu sa rasune , linistea diminetii o facea sa rasune, deschid, Luiza ma lua in brate si ma stransese  de parca nu ar fi vrut sa imi mai dea drumul niciodata. Ma simteam protejata, aveam atat de mare nevoie de acea imbratisare incat ma prelingeam in bratele ei si ma rugam la Dumnezeu ca acel moment sa nu se mai termine sa pot sa scap de ceea ce avea sa vina.  Luiza e o luptatoare, are tot ce ii trebuie pentru a fi o buna prietena, imi prinse capul intre palme si se uita in ochii mei cu foarte multa dragostre si imi sopti “ Nu esti singura. Te voi ajuta! Stii bine ca pot face asta. 3000 de euro, pot fi suficienti? Nu te gandi la bani acum, fii tare, du la bun sfarsit ce ai de dus. Te duc eu acasa”

Nu mai stiu exact momentul plecarii, stiu doar ca am ajuns acasa, si am rezolvat tot ce trebuia. Durerea si detaliile pierderii mamei erau de nedescris. Intoarsa in Iasi, cu multe indoieli si rani deschise, ma gandeam ce voi face pe viitor, cum voi face sa am grija de tatal meu asa cum se cuvine. Timpul zbura, eu imi continuam viata, renuntasem la jobul de la toneta, acum eram profesor de engleza intr-un sat , faceam naveta cu trenul si imi traiam viata de la o luna la alta. Cam nimic din ce imi propusesem nu se realizase, usor dezamagita eram.

Luiza prietena mea era mai mereu plecata in concediu in interes de serviciu imi spunea. O invidiam intr o oarecare masura, era si visul meu sa calatoresc, sa vad oameni noi, locuri noi, obiceiuri, fascinata fiind de nou si necunoscut muream cate putin in fiecare zi. Mai aveam prietene care duceau o viata total diferita de a mea, la celalalt pol. In fiecare dimineata ma taram afara din casa sa merg la serviciu, fara nici o tragere de inima, pentru orice lucru cat de mic faceam un sacrificiu enorm, asa ca, dragii mei, m am hotarat sa o rog pe Luiza sa imi programeze un interviu pentru o eventuala angajare in cadrul studioului Vixen, unde ea lucra inca din timpul facultatii, ca model videochat .

Hotarata si decisa sa imi schimb viata.

M-am dus la interviul de angajare, am fost intampinata de o echipa de oameni exceptionali care mi-au explicat conditiile de angajare, de lucru, caldura si empatia acestor persoane m-au facut sa ma decid imediat. M-am simtit ca in sanul familiei. Impartasindu-le din  experienta mea de viata au constat cu stupoare ca nu fusesem niciodata intr-o vacanta, ca nu vazusem altceva decat acest oras, am simtit compasiunea din ochii lor, nu mare mi-a fost mirarea cand am primit biletele de avion pentru o vacanta in doi pe litoralul Nisipurilor Aurii in Bulgaria.

As fi putut merge cu oricine, insa imediat m-am gandit la tata, era cea mai fericita zi din viata mea, atunci am stiut ca orizonturile spre care alergam de atata timp se deschisesera in acel moment si ca visurile mele incepeau sa prinda contur. Asta se intampla nici macar la o saptamana de la angajare. Apoi au urmat multime de astfel de momente. Datorita lor am gustat si pot gusta din bucuriile vietii, tatalui meu nu ii lipseste nimic, eu am reusit sa imi cumpar casa visata, masina dorita sa am barbatul pe care il merit, pentru ca sunt o femeie implinita si  fara prejudecati, independenta si cu un job care este perfect pentru oricine isi doreste sa traiasca, nu sa supravietuiasca.

Viata este o continua experienta,fiecare esec este un nou inceput, iar fiecare cautare este o noua solutie! Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa aleg intelept si sa reusesc sa imi traiesc viata asa cum doresc. Important este sa nu traiti viata altora, doar asa se pot obtine rezultate care sa va bucure sufletul. Vibrati impreuna cu dorintele voastre, fiti una cu ele, in final se vor realiza! Zambetul meu il dedic mamei, iar tatalui meu viata pe care o merita, iar pentru Vixen tot devotamentul si respectele mele!

Maria

1,931 vizualizari in total, 2 vizualizari astazi

Comments 0

Leave a Comment