Bani albi pentru zile negre

Bani albi pentru zile negre

Cand am descoperit ca eram afectata de o boala destul de grava, Parkinson, incepusem sa caut solutii pentru a putea continua  activitatea pe care o desfasuram. Ajunsesem sa am incasari destul de mari, am inceput sa caut persoane care imi puteau da o mana de ajutor in desfasurarea activitatii. Eram daramata la ideea ca imi pierdeam brusc viata, toata munca mea…Însă nimic din ce imi propusesem nu prea se lega, puterile ma cam lasau, nu prea mai aveam energia necesara pentru a putea intermedia vanzarile, cu asta ma ocupam…vindeam cam tot ce puteam.

Condusul incepuse sa ma oboseasca prea tare , iar functiile motorii nu prea imi permiteau sa conduc pe distante foarte mari, implicit vizitele clienților mei deveneau tot mai rare, asta insemna, in termeni simpli, final de poveste.  Luasem decizia grea de a pune punct, ma retrageam dupa o munca foarte grea, infranta, dezamagita, cu alte planuri…acelea de a-mi continua viata, intr-un ritm cat mai normal…atat cat sanatatea mi-ar fi permis. Insa , cu o vointa de fier, batand dintr-o aripa, incercam sa ma catar pe sticla, poate ca activitatea mea nu o mai puteam desfasura…insa oricand as fi putut colabora cu o alte firme, pe diverse domenii, sa nu fiu responsabila direct, volumul de munca sa fie ceva mai mic, ma confruntam cu noi metodologii, in diverse colaborari, pe diverse teme…mai mult de acasa, de la biroul meu…Operatiunile erau numeroase si nu chiar foarte simple, nu prea reuseau sa ma stimuleze, cumva resimteam o usoara urma de depresie, nu imi puteam accepta boala, sau nu vream…greu de spus.

Imi venea rau doar la gandul ca in toate incercarile mele de colaborare, eram mereu in urma, inregistrari de facturi blocate, cu cel putin doua luni in urma, in fiecare dimineata trebuind sa ma confrunt cu munca de birou, inamicul meu principal…ma regaseam pentru a mia oara in fata unei noi activitati. Le incercasem pe toate, pe toate cate imi venisera in minte. Se pare ca nu mai aveam rabdarea necesara, chiar si tastatura incepuse sa imi dea dureri de cap, mainile avand un usor tremur, lucru care imi permitea din ce in ce mai greu tehnoredactarea …inregistrarea datelor, si tot ce mai era de facut, ceva terapie ocupationala…mi-ar fi trebuit, nicidecum maldare de documente. Nici eu nu stiu bine cum reuseam.

Pentru inca o data, incercam sa caut in mine acea satisfactie care mi-ar fi permis sa imi indeplinesc sarcinile in cele mai bune modalitati. O data cu inaintarea bolii, disponibilitatile fizice se restrangeau din ce in ce mai mult, asa ca am decis sa ies din orice activitate care mi-ar fi compromis sanatatea.  Am mers in diverse tari pentru a incerca sa caut solutii, ma incapatanam sa arunc banii pe la diversi medici renumiti in toata Europa, desi stiam bine…ca aceasta boala nu are vreun antidot.Timp de cativa ani buni, am batut lumea in lung si lat, o data cu aceste calatorii si economiile mele se mai reduceau…asa ca ajunsesem la conturi aproape goale. Desigur, nici o rezolvare nu am gasit in ceea ce privea sanatatea mea, doar o vasta cunostinta a ceea ce inseamna aceasta afectiune. Faceam parte din diverse Asociatii de voluntari, eram implicata in acte de caritate,poate, poate il imbunam putin pe Dumnezeu, insa toate astea erau la sfarsit …sau aproape la sfarsit, ca ce mai poti face fara de bani??? Nimic, aproape nimic. Am inceput sa caut diversi sponsori , am si gasit vreo cativa , nu le voi da numele, oameni cu suflet mare care intotdeauna au preferat sa ma ajute atat cat au putut, din spatele cortinei…si totusi, cat as fi putut sa o duc asa?!?

Aveam nevoie de un job pe care sa il pot desfasura fara prea mult consum de energie, pe care sa il fac cu placere. Curiozand pe internet am vazut diverse anunturi de munca, multe dintre ele fiind ale studioului Vixen, model videochat, pff…nu prea era de mine, insa” De ce sa nu incerc!”.Fara sa stau prea mult pe ganduri, sun, imi raspunde o domnisoara care imi lasa o impresie buna, asa ca , incep sa ii povestesc viata cu lux de amanunte, dupa vreo 20 de minute de povestiri adevarate, tipa, imi spune ca jobul, nu prea mi s-ar potrivi, insa vine cu o completare care mi-a starnit curiozitatea si mai mult, exista un segment a acestui job care se numeste videochat “non-adult”, practic, trebuia sa stau de vorba cu oameni care se simt singuri, care din diferite motive vor sa vorbeasca, m-am gandit ca nici eu nu prea am multe de facut…am inceput imediat din ziua urmatoare, o experienta unica, in prezent, imi traiesc fiecare zi din viata diferit, cu oameni minunati si povesti diferite, unele chiar mai triste decat a mea, chiar daca nu din punct de vedere economic.Am gasit multi oameni cu suflet mare , printre clienti, cu acordul stuff-ului

Vixen am reusit sa pun deoparte suficienti banuti, incat in momentul in care sanatatea nu imi va mai permite, eu sa pot trai linistita fara grija zilei de maine. Pana acum, cu ce am incasat, si cu ceea ce mi-a fost donat, am asigurat traiul pentru cativa ani. As putea spune ca terapia mea este acest job, nu imi gasesc cuvintele pentru a aduce multumirile meritate intregii echipe Vixen. Specific si subliniez, ca am 50 de ani, iar acest lucru nu a fost o piedica pentru a obtine acest job.

Iulia

About The Author

Leave Comment