„Esti sigura ca vrei sa incep sa povestesc? Sunt amintiri care ma rascolesc chiar si la ani buni distanta…”, ma intrebase Irina, aproape cu lacrimi in ochi chiar de la inceput. Stiam ca aveam sa fiu confidenta unei povesti triste, insa mi-am asumat si riscul de a-mi stapani lacrimile in cazul in care era vorba de orori. Si da, despre asta era vorba… despre batai, despre alergat prin curte cu diverse obiecte cu care din cea mai mica neatentie puteai sa vezi o tragedie…

Irina era un chip bland. Satena, mignona, atenta ca nu cumva sa deranjeze sau sa spuna ceva ce ar fi fost bine sa nu spuna, Irina nu mai era nici pe departe tanara de care imi povestea ca umbla cu vanatai in urma cu vreo cinci ani. Faptul ca i-am zis ca sunt dispusa sa o ascult asemenea celui mai ingaduitor psiholog, i-a dat incredere, astfel incepand sa-mi spuna cum a fugit la propriu din casa in care traia un adevarat calvar in zilele in care concubinul sau bea suficiente pahare incat sa uite ce face. L-a iertat de multe ori pana in ziua in care a simtit ca paharul s-a umplut mult prea tare si ca are nevoie de ajutor. Daca s-ar fi dus in sat, pe la vreo prietena, ar fi ras de ea, nicidecum n-ar fi sarit careva in ajutor sa o scape. Asa e la sat, stim si noi… cumva, barbatul e indreptatit sa-si mai altoiasca femeia din cand in cand. Poate de asta nici nu a spus nimic in momentul in care a incasat prima palma. I s-a spus ca e din dragoste si ea chiar a crezut. Era mica, avea doar 17 ani pe atunci, dar era indragostita. A tacut si la a doua palma, dar si la bataile pe care a inceput sa le ia, singurul motiv fiind bautura in exces, poate. Barbatul de care se indragostise de cand era doar o copila, mai mare cu 15 ani, era de nerecunoscut dupa trei ani de relatie. Se transformase. Lipsurile, grijile, nevoile l-au transformat in numai trei ani intr-un calau pentru Irina, cea care ii multumea lui Dumnezeu ca inca nu o binecuvantase cu un copil pentru ca foarte probabil nici el n-ar fi scapat de furia necontrolata a concubinului.  A indurat totul fara sa aiba vreun motiv. Dragostea se transformase in furie, dar nici nu putea sa il lase pentru ca atunci cand ii spunea ca il paraseste, imediat o ameninta ca se sinucide, iar Irina n-ar fi vrut sa aiba pe constiinta moartea unui om. Ba mai mult, chiar sa intre si in gura lumii pentru „fapta”. Totul pana intr-o zi in care…

„N-am mai putut sa rabd. Daca la inceput erau doar cateva palme, deja cand omul langa care dormi incepe sa te fugareasca cu un cutit in mana prin curte, incepi sa te gandesti si la tine. Pot spune ca mi-am facut un plan. Nu stiu de unde am avut asa mult curaj, dar mi-am pregatit un plan ca sa pot fugi. Chiar daca ani la rand nu am spus nimanui nimic, acoperindu-mi uneori vanataile, cand am simtit ca efectiv nu mai pot, m-am dus la mama si i-am povestit. Surprinzator a fost sa vad cum mama, in loc sa fie de partea mea, a zis ca asta e crucea pe care trebuie sa o poarte femeile, ca si ea a mai fost batuta din cand in cand de tata si tot asa. Pur si simplu am simtit cum chiar sunt fara niciun ajutor. Mama mi-a zis sa tac si sa indur, dar de ce as fi facut asta cand eram pe cale sa implinesc 20 de ani si aveam tot viitorul in fata?”, îmi spune Irina, rusinata parca sa spuna unui strain toate astea.

Atunci a inceput sa isi faca un plan. Si-a dat seama ca e singura intr-o situatie in care nu si-ar fi imaginat vreodata ca ar putea fi. Prostuta nu era, dar dupa cum mi-a zis, a renuntat la studii dupa ce a terminat zece clase. Adica fix in momentul in care l-a intalnit pe el. De fapt, el a si fost cel care i-a spus ca scoala nu ii foloseste la nimic, ca ea oricum va fi femeie de casa si va trebui sa se ocupe de gospodarie, asa ca nu-i trebuie prea multa carte pentru a „vorbi” cu animalele.

„Nu stiu, cred ca mi-am zis prima data ca pot scapa in momentul in care ma uitam pe Facebook si mi-a aparut o reclama in care se vorbea despre lux, despre bani, despre tot ce poti avea ca sa iti fie bine. Era o reclama la videochat. Nu stiam deloc ce inseamna asta, nici nu stiam ca exista. Auzisem pe la stiri, la televizor, dar n-am dat niciodata importanta. Pana in acea zi. Cred ca  asa a fost sa fie. Mi-am notat pe ascuns numarul de telefon si intr-o zi in care am avut norocul sa fiu singura mai mult timp, am sunat. Telefonic nu am primit foarte multe informatii, trebuia sa merg la Iasi intr-o zi. Nu mai stiu ce scuza am folosit, dar imi amintesc ca am luat cu teama microbuzul, nici nu stiu cum am nimerit pentru ca eu in Iasi nu fusesem decat de vreo trei ori pana atunci, cu mult timp in urma. La studioul de videochat am dat peste o domnisoara tare draguta si calma, care nu doar ca mi-a raspuns pe indelete la orice intrebare, ci chiar a zis ca ma poate ajuta imediat, cand a inteles care e motivul care m-a adus la ei…”, isi aminteste Irina.

Acea zi ramane, pentru Irina, ziua in care cineva i-a aratat ca o iubeste. A semnat pe loc. I s-a spus ca primeste o suma de bani in avans, bani de care avea urgenta nevoie pentru a se muta imediat si pentru a-si acoperi cheltuielile curente. Cand s-a intors acasa, incepuse deja sa numere orele ramase pana sa isi faca bagajul si sa plece pe furis. De fapt, nici nu si-a luat multe lucruri cu ea, decat o fotografie cu familia ei. Stia ca ii va suna mult mai tarziu pe parinti pentru a le spune ca e bine. Fara prea multe detalii pentru ca nu voia ca el sa vina dupa ea, sa o gaseasca, sa o invineteasca iarasi. Frica a facut-o sa ia cea ma buna decizie.

„Am avut norocul unor oameni minunati, care m-au sustinut. Mi-am facut prieteni la care pot apela oricand. Mi-au fost trecute cu vederea stangaciile de la inceput, am fost incurajata. Faptul ca eram apreciata m-a facut sa fiu convinsa ca sunt unde trebuie. Videochatul e jobul meu. Dupa vreun an, m-am reapucat si de studii, la seral. Practic, viata mea e alta. Ai mei stiu ca sunt plecata in Spania, fara sa le dau prea multe detalii. Le-am trimis scrisori in tot acest timp, ne-am auzit la telefon, am facut rost de niste cartele cu numar de acolo pentru ca totul sa fie credibil cand vad ce numar ii apeleaza. Viata mea e alta. Am cunoscut pe cineva, nu m-a judecat, ma sprijina. Avem planuri si asta e cel mai important. In toti acesti ani m-am convins ca tot ceea ce se promite prin acele reclame pe care altii le blameaza e adevarat. Da, iti poti permite orice, dar cel mai important e ca te poti simti femeie, sa te rasfeti. Lucruri la care nici nu visam candva mi-au devenit un mod de viata. Si nu, n-am de gand sa renunt decat in momentul in care voi simti ca pot avea acelasi confort financiar facand altceva. Ceea ce e foarte putin probabil…”, concluzioneaza Irina.

Irina, comuna Scheia, judetul Iasi